În traditia spiritualitatii ortodoxe avem din timpuri imemoriale o rânduiala a tunderii în monahism. Nu se stie cine e autorul ei. E ca poezia populara, ca si cântecul popular, creatie anonima din traditia bizantina, poate chiar mai veche, creatie de mare profunzime filosofica, de situare în fata vietii, în fata mortii si în fata lui Dumnezeu. E ca un raspuns la Judecata cea din urma. E juramânt în fata celui mai mare Judecator. E declaratie de constiinta, legamânt pe viata si pe moarte.
Înainte de începerea slujbei candidatele sunt duse în tinda bisericii, îmbracate în alb, cu capul descoperit. Deodata se revarsa din tinda un cântec, o invocare, o lamentatie pe o melodie taraganata, zguduitoare: “Bratele parintesti grabeste a le deschide mie ca în pacate am cheltuit toata viata mea. Spre bogatia cea necheltuita a îndurarilor Tale cautând acum, Mântuitorule, inima mea cea saracita nu o trece cu vederea. Ca Tie, Doamne, întru umilinta strig: gresit-am, Parinte, la cer si înaintea Ta!”
Un mic grup de monahi si monahii le-a însotesc in drumul spre altar, nasa învaluindu-le cu mantia sa, într-un suprem gest de protectie. Grupul, cântând mereu acest cântec de adânca umilinta, aceasta marturisire publica a pacatelor, aceasta cerere sfâsietoare de îndurare, ininteaza cu pas rar si întârziat pâna la sfântul altar. “Candidatele” se afla mereu sub protectia mantiei negre a nasei ca într-o ultima trecere prin mijlocul lumii.
Apoi ies din rândul oamenilor si se rastignesc în fata altarului, cazând cu fata la pamânt, cu bratele întinse, ca o cruce vie, stropita cu picuri de lacrimi si sânge… Ceremonialul începecu cuvintele încarcate de emotie ale Înalt Prea Sfintitului: “Deschide-ti urechile inimii tale, sora…” si alternând mângâierile cu amenintarile si înfricosarile se ajunge curand la prima confruntare directa. Candidatele sunt intrebate:: “De ce ai venit, sora, cazând la sfântul altar si la aceasta sfânta însotire?”. Raspunsul vine prompt, asa cum este scris în carte: “Dorind viata pustniceasca, prea sfintite parinte episcop!”. Dar Arhiereul insista, ca sa nu ramâna loc pentru nici o scapare sau prilej de tagaduire mai târziu: “Doresti sa te învrednicesti de îngerescul chip si sa fii rânduita în ceata calugarilor?”. Raspunsul a reconfirmat:”Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea sfintite parinte!”.
În
acest moment, Prea Sfintitul le încurajeaza printr-o noua mângâiere,
dar si un nou avertisment: ”Cu adevarat bun si fericit lucru ai ales,
NUMAI DE ÎL VEI SI ÎMPLINI, pentru ca lucrurile cele bune cu osteneala
se câstiga si cu suferinta se împlinesc”.
Urmeaza apoi o întrebare esentiala: ”De buna voie si dupa cugetul tau te
apropii catre Dumnezeu?”. Optiunea trebuie sa fie absolut libera si
tocmai de aceea Arhiereul s-a asigurat de aceasta în auzul tuturor.
Numai daca o fac de buna voie vor putea urca cu aceasta Cruce pâna la
Golgota. Raspunsul este rostit clar si tare: ”Asa, cu ajutorul lui
Dumnezeu, prea sfintite parinte.” Dar Arhiereul nu se multumeste numai
cu aceasta; insista iarasi, pentru a fi absolut sigur, pentru a nu
ramâne nici un strop de îndoiala în sufletul cuiva dintre cei prezenti:
”Nu de vreo nevoie ori sila?”. Raspunsul candidateleor este la fel de
hotarât: ”Nu, prea sfintite parinte!”
Acum urmeaza momentul in care li se aduce aminte candidatelor ca optiunea lor este pe viata si fara posibilitate de întoarcere. Pana acum li s-a dat ocazia sa mai mediteze, eventual chiar sa se razgândeasca, dar a sosit clipa fagaduintelor: ”Vei ramâne în manastire si în pustnicie pâna la cea din urma a ta suflare?”. Crescendo-ul este infiorator, intrebarea este cutremuratoare. Sa faci un legamânt pe viata nu e un lucru simplu. Raspunsul însa nu poate fi decât unul singur: ”Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea sfintite parinte”.
Imediat Arhiereul trece la alte trei întrebari esentiale. Cere trei promisiuni si primeste trei angajamente definitive: ”Te vei pazi pe tine însuti în feciorie, în întreaga întelepciune si în cucernicie?”, “Pazi-vei pâna la moartea ta ascultarea catre mai marele tau si catre surorile cele întru Hristos?”, “Rabda-vei toate supararile si strâmtorarile (saracia) vietii celei calugaresti pentru Împaratia cerurilor?”. La fiecare în parte raspunsul este invariabil, scurt si precis: ”Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea sfintite parinte.” Acesta a fost momentul depunerii voturilor monahale: castitatea, ascultarea si saracia. Sufletul a parasit acum lumea si toate desertaciunile ei, predându-se în întregime si pentru totdeauna Mirelui Hristos.
Slujba însasi marcheaza gravitatea momentului si atrage atentia ca au fost facute niste promisiuni extraordinare, zguduitoare: ”Vezi, fiica, ce fel de fagaduinte dai Stapânului Hristos pentru ca îngerii sunt de fata nevazut scriind marturisirea ta de care vei fi întrebata la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos!”
La sfârsitul acestui cuvânt de învatatura se arunca o raza de lumina peste grelele si ostenitoarele îndatoriri ale monahismului: ”Bucura-te, zice Domnul, ca plata ta multa este în ceruri”. Telul este luminos, sfârsitul trebuie sa fie încununat de bucurie, de cea din urma si cea mai durabila Bucurie, când toate ostenelile se vor fi terminat. Prea Sfintitul le mai pune totusi o ultima întrebare – a câta oara? – spre a se asigura ca într-adevar sunt hotarâte sa împlineasca fagaduintele pe care le-au dat, recunoscând însa ca acestea nu pot fi împlinite fara ajutorul “puterii lui Dumnezeu” si a “darului lui Hristos” pe care le-au primit în urma savârsirii acestei slujbe.
Pentru întarire, Arhiereul citeste în continuare trei rugaciuni în care este invocat ajutorul lui Dumnezeu, dupa care avertismentele încep din nou: Inalt Prea Sfintitul ia în mâini Evanghelia si le avertizeaza solemn: ”Iata ca Hristos sta aici nevazut de fata. Vezi ca nimenea pe tine nu te sileste a veni la acest chip…”. Dar ele reconfirma ca o fac de buna voie, astfel încât totul s-a petrecut în desavârsita libertate. Juramintele au fost strasnice, dar le-au stiut dinainte, le-au cântarit si le-au primit de buna voie.
Urmeaza apoi si o pecetluire materiala a acestei logodiri: li s-au taiat din parul capului patru suvite, în chipul crucii, ca semn al lepadarii definitive de omul cel vechi si al nasterii omului nou. Si acest act a fost menit sa arate ca se aduc pe sine jertfa de buna voie. Alaturi de Evanghelie au fost puse niste foarfece pe care Arhiereul le-a luat si le-a asezat pe Sf. Evanghelie, poruncind candidatelor: ”Luati foarfecele si mi le dati !”, ca si cum ar zice: dati-mi acest instrument cu care va voi taia nevazutele fire ce înca va mai tin legate de lume. Surorile iau foarfecele si le dau în mâna Inalt Prea Sfintitului care nu se îndupleca usor, ci repeta acest gest de trei ori si abia dupa aceea le spune: ”Iata, din mâna lui Hristos le luati pe dânsele. Vedeti dar Cui va fagaduiti, de Cine va apropiati, de cine va lepadati!”. Apoi, tinând foarfecele, Arhiereul proclama izbânda finala, trecerea cu succes a probelor, a întrebarilor, a juramintelor, a avertismentelor : ” Bine este cuvântat Dumnezeu, Carele voieste ca toti oamenii sa se mântuiasca…”
Abia acum Inalt Prea Sfintitul le da numele cel nou, acum le trece în noua identitate, la o alta viata. De acum sunt fapturi noi, traind numai pentru Dumnezeu. Taindu-le suvitele de par, Inalt Prea Sfintitul le-a botezat: ”Sora noastra – acum si-au auzit pentru prima data numele cel nou, pe care Arhiereul l-a dat fara sa le fi întrebat, asa cum nu întrebi pe noul nascut ce nume vrea sa aiba – îsi tunde parul capului sau în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. Sa zicem pentru dânsa: Doamne miluieste!”. Obstea cânta, vesela acum, “Doamne miluieste” de trei ori. Interesant e ca Arhiereul a spus surorile “îsi tund” ele însele parul, îsi taie singure legaturile cu lumea, staruindu-se înca o data pe ideea de libera consimtire. Monahismul e “în contratimp” cu lumea. E însa un “contratimp” de echilibru, nu de opozitie, pentru ca e o alegere libera pentru sine, care nu contrazice si nu condamna pe altii.
Urmeaza apoi învesmântarea în marele si îngerescul chip, aratându-se ce simbolizeaza fiecare: camasa este “haina veseliei”, scofia este “coiful si nadejdea mântuirii”, rasa este “haina mântuirii si zaua dreptatii”, metaniile sunt “sabia Duhului” s.a. Uniforma este traditionala, în aceeasi masura în care sunt slujbele si ceremonialul tunderii. Ea transmite ceea ce se afla dincolo de materialul si forma ei, si anume chipul duhovnicesc pe care trebuie sa-l îmbrace monahul, înfatisarea omului nou, a ucenicului lui Hristos care s-a hotarât pentru daruire totala.
Cum ar putea monahul sa paraseasca aceste simboluri încarcate de sens? Fara ele este, parca, fara identitate. Uniforma e “Regula” iesita din cuvânt si litera, e “Regula” îmbracata. Ea este, mai presus de toate, semnul legamântului, de care trebuie sa-si aminteasca în permanenta, semnul mortii lumesti si al învierii duhovnicesti.
Dupa cum s-a observat, avem în aceasta ceremonie a tunderii în monahism patosul si dramatismul acestei dedicatii, poezie, arta, filosofie în cel mai deplin sens, meditatie profunda asupra vietii monahale care are menirea de a-l aduce pe om pe culmile desavârsirii crestine, ultime întrebari si ultime raspunsuri…