Monah si monahism in lumea celui de-al treilea mileniu

 Lumea celui de-al treilea mileniu, dominată de dorinţa arzătoare de a cunoaşte tot, încearcă să pătrundă prin intermediul raţiunii într-un domeniu în care aceasta şi-a dovedit dintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi înţeles deplin prin simpla raţiune, iar dacă omul nu se opreşte cuvios în faţa tainei, riscă să ajungă să acuze ceea ce, de fapt, nu cunoaşte decât parţial. Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporană priveşte deseori cu scepticism monahismul sau îl interpretează în funcţie de propriile mentalităţi, ajungând la înţelegerea greşită a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.

   Încercând să lămurim câteva din controversele iscate pe această temă, ne oprim mai întâi asupra întrebării care se ridică cel mai des şi care pune sub semnul îndoielii chiar taina care stă la începuturile căii monahale. Întrebarea „De ce intră cineva în monahism?” este absolut normală căci oricine este tentat să privească cu mirare faptul că nişte oameni destoinici, sănătosi şi culţi renunţă de bunăvoie la părinţi, la prieteni, la cinste, la succes, la confort şi la tot ceea ce le poate oferi viaţa lumească, pentru a veni la singurătate, la osteneli, la robie de bunăvoie, la anonimat, la o viaţă de renunţări continue, iar aceasta poate chiar atunci când încă străbat perioada adolescenţei visătoare şi neliniştite.

Citeste mai mult…

O zi din viata monahala la Manastirea Lipnita

Aici, în spatiul sacru al manastirii, viata nu se mai masoara în ore. Aici timpul are o alta curgere, o alta logica. Aici exista un prezent continuu si o vesnicie continua, amândoua învaluite într-un nimb de sfintenie, în lumina diafana a pacii si a iubirii. Pentru oamenii din lume poate parea ciudat faptul ca exista pe pamânt astfel de locuri în care timpul este abolit. Nu ma refer la timpul fizic, care este folosit si în manastire pentru niste repere orare absolute necesare, ci la timpul existential, acel timp al efemeritatii umane, acel timp care alearga de-a pururi pe urmele omului în acea goana nebuna pe care unii o numesc “viata”. În manastire acest timp nu mai exista pentru ca moartea nu mai este acea fiara înspaimântoare de care se tem atât de mult oamenii, ci este poarta prin care trecem în vesnica bucurie, în acel tarâm catre care se ridica gândurile noastre clipa de clipa.

Dar pentru ca multi oameni nu stiu cum decurge viata de zi cu zi pe tarâmul binecuvântat al manastirii, voi încerca sa va povestesc, atât cât voi putea cuprinde în prea neputincioasele cuvinte omenesti.

Citeste mai mult…

Călugărul, darul lui Dumnezeu

„De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu XXIII, 9) și „fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan I, 3), spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A crede în viața de dincolo, a crede în puterea creatoare a Dumnezeului celui veșnic, a crede că Dumnezeu este viu și lucrător în lume până și în ziua de astăzi, a crede că El a guvernat și guvernează lumea, sunt întrebări la care omul contemporan găsește răspunsuri pline de îndoială.

E greu a mai spune astăzi cuvinte mari despre monahi și despre monahism, în general, în condițiile în care, pentru încă multă lume, călugării par niște oameni aflați la marginea societății, retrograzi ori inculți, care nu și-au găsit un rost în viață ori au suferit poate o decepție. Dar, pentru cel ce crede și mai are în el o brumă din aureola chipului lui Dumnezeu din el, pentru cei care nu și-au terfelit chipul lui Dumnezeu din ei, vom afirma cu tărie – și în duh cu toți aceia care au fost pătrunși de raza Duhului celui Preasfânt –, că, fără monahi și monahism, lumea, „creștinismul mirenilor s-ar fi surpat”.

Citeste mai mult…

Randuiala tunderii in monahism

În traditia spiritualitatii ortodoxe avem din timpuri imemoriale o rânduiala a tunderii în monahism. Nu se stie cine e autorul ei. E ca poezia populara, ca si cântecul popular, creatie anonima din traditia bizantina, poate chiar mai veche, creatie de mare profunzime filosofica, de situare în fata vietii, în fata mortii si în fata lui Dumnezeu. E ca un raspuns la Judecata cea din urma. E juramânt în fata celui mai mare Judecator. E declaratie de constiinta, legamânt pe viata si pe moarte.

Înainte de începerea slujbei candidatele sunt duse în tinda bisericii, îmbracate în alb, cu capul descoperit. Deodata se revarsa din tinda un cântec, o invocare, o lamentatie pe o melodie taraganata, zguduitoare: “Bratele parintesti grabeste a le deschide mie ca în pacate am cheltuit toata viata mea. Spre bogatia cea necheltuita a îndurarilor Tale cautând acum, Mântuitorule, inima mea cea saracita nu o trece cu vederea. Ca Tie, Doamne, întru umilinta strig: gresit-am, Parinte, la cer si înaintea Ta!”

Citeste mai mult…