Din 1799 mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul a apartinut tarilor rusi, dar sfintele moaște au fost scoase din tara de catre Maria Fiodorovna in 1917 pentru a le feri de furia anti-crestina a bolsevicilor. Din acel moment, mana dreapta a lui Sfântului Ioan Botezătotorul a fost pastrata in Germania, Iugoslavia si Muntenegru.

In anul 2012, pentru prima dată mana Sfântului Ioan Botezătorul a revenit în Rusia, într-un mare pelerinaj, în timpul căruia a fost dusă spre închinare in marile orașe ale Rusiei, precum și în Minsk și Kiev.

Din timpul acestui pelerinaj se povestește următoarea minune: Vladimir Mastukov, un pensionar care nu-si mai putea folosi picioarele in urma unui accident vascular pe care l-a suferit acum cinci ani, a fost si el sa sarute moastele Sfantului, care se aflau intr-o racla aurita. Peste doar cateva momente, el a fost stupefiat sa descopere ca si-a recapatat mobilitatea, si chiar a reusit sa iasa din Catedrala Hristos Mantuitorul fara ajutorul carjelor sale. Martorii oculari l-au putut auzi când relata: “Am simtit cum trupul mi s-a luminat. Iti multumesc Doamne!”.

Astăzi, partea occipitală a Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul se găsește în interiorul Moscheii Omeiazilor din Damasc, iar partea frontală, la Catedrala din Amiens (Franţa). De fapt, capul Sfântului Proroc a fost despărțit încă din secolul al V-lea, când a fost mutat din Emesa, o parte rămânând aici. Acea parte este acum la Damasc, iar celălalt fragment, care a fost dus la Constantinopol, se află acum la Catedrala din Amiens, furat de la Constantinopol de cruciaţi și adus aici de Wallon de Sarton din Picquigny în momentul întoarcerii acestuia din Cruciada a patra. Cei care ajung la catedrala din nordul Franței pot observa că, pe obrazul sfântului se află o zgârietură. Aceasta confirma istoria Fericitului Ieronim, care spune că într-o clipă de mânie, Irodiada a lovit cu cuţitul obrazul Sfântului decapitat.

Odată m-a cercetat părintele Antim şi, vorbindu-mi despre ajutorul pe care Sfântul Ioan Botezătorul îl dăruieşte fără încetare monahilor dionisiaţi, şi-a adus aminte de o împrejurare vrednică de consemnat, pe care mi-a povestit-o:

Parinte Visarion, poţi să ne mai spui vreo istorisire legată de Sfântul Ioan Înaintemergătorul?
Bătrânul s-a gândit puţin şi, aducându-şi aminte întâmplarea cu păzitorul de capre, a început să-mi spună:
– Odată mi-am găsit beleaua cu un păstor de capre din Polighiros. Se numea Teodosie Zarganis. Cred că-l ştii şi Sfinţia Ta, pentru că ai venit de câteva ori la Polighiros.
– Nu-l cunosc, i-am spus, dar asta nu are importanţă, căci cred orice mi-ai zice.
– Acest om de care-ţi spun nu ţinea seama deloc de faptul că eu sunt econom aici, la metoc. Adeseori caprele lui intrau pe terenul metocului şi făceau pagube la zarzavaturi şi la măslini.

Prima parte a lunii mai a anului 1940, monahul Hrisant, în timp ce se afla la bolniţa mănăstirii, iar eu aveam grijă de el, mi-a povestit următoarea întâmplare legată de construirea proschinitarului Sfântului Ioan Botezătorul.
– Știi când a fost construit proschinitarul icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, care se află în apropierea stâncii?
– Nu, i-am răspuns. Atâta ştiu: că l-ai făcut Cuvioşia Ta şi mă minunez cum ai reuşit să-l faci atât de bine şi la măsura icoanei.
– Da, dar acesta a fost tot o minune a Sfântului Ioan Botezătorul, deoarece, cum ar fost cu putinţă să-l fac eu aşa cum îl vezi, exact la măsură, de vreme ce niciodată nu am făcut ceva asemănător şi mai ales într-o perioadă când părăsisem ascultarea de aşa-zis tâmplar? Însă, ascultă ca să înţelegi!
Într-o zi din luna martie a anului 1934 stăteam la fereastra de la strana stânga şi priveam afară, spre locul unde este icoană. Deodată, am auzit un glas zicând: „Când o să aduci scăunelul?”. Am rămas uimit şi mă întrebam de unde a venit acel glas şi cine a strigat. Am tăcut şi nu am spus nimănui nimic.

Anul trecut (1939), povesteşte bătrânul Hrisant, am fost pentru o perioadă trapezar. Se apropia prăznuirea Sfintei Drepte a Sfântului Ioan Botezătorul, în Duminica a IV-a din Postul Mare, când de obicei săvârşeam un mic hram. Cu două zile mai înainte, am numărat pâinea şi am văzut că erau 250 de pâinişoare (pe vremea aceea, în loc de pâinea obișnuită, se coceau niște pâinișoare, câte una pentru fiecare persoană). Acestea trebuia să-mi ajungă pentru patru mese. Ştii că la fiecare masă se consumau 70-80 de pâinişoare? Pe lângă aceasta la praznicul Sfântului Ioan Botezătorul trebuia să dau fiecărui închinător câte una-două pâinişoare de binecuvântare. Am făcut socoteala şi mi-am dat seama că nu-mi vor ajunge pâinile.

Aşa că m-am dus la egumen să îi spun că pâinea nu ne va ajunge şi că a doua zi, în ajunul hramului, va trebui să fac pâine.

Voi povesti acum o întâmplare adevărată ce s-a petrecut cu un monah de curând tuns în monahism care, mişcat de cele petrecute, mi-a destăinuit-o, spunându-mi:

Mireasma raspandita de Mana Dreapta a Sfantului Ioan

In anul 1961, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august, când mănăstirea noastră săvârşeşte, după obicei, priveghere de toată noaptea, au participat, împreună cu noi, arhimandritul Heruvim Karabelas, ierodiaconul Pavel şi doi teologi, toţi din Pireu.

Spre sfârşitul privegherii, când se cântă exapostilariile (exapostilarie – tropar care se canta inainte de „Laude”), se scoate de obicei prin uşa diaconească de miazănoapte Sfânta Mâna Dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, ţinută pe cap de preotul de rând. De data aceasta, preotul de rând era ieromonahul Pavel, înaintea căruia mergea paracliserul cu o lumânare aprinsă şi diaconul care o cădea. În acest timp, toţi cei patru amintiţi mai sus au simţit o bună mireasmă cerească, care se răspândea în valuri de la Sfânta Dreapta şi care le-au îndulcit sufletele şi inimile.