Lumea celui de-al treilea mileniu, dominată de dorinţa arzătoare de a cunoaşte tot, încearcă să pătrundă prin intermediul raţiunii într-un domeniu în care aceasta şi-a dovedit dintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi înţeles deplin prin simpla raţiune, iar dacă omul nu se opreşte cuvios în faţa tainei, riscă să ajungă să acuze ceea ce, de fapt, nu cunoaşte decât parţial. Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporană priveşte deseori cu scepticism monahismul sau îl interpretează în funcţie de propriile mentalităţi, ajungând la înţelegerea greşită a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.

   Încercând să lămurim câteva din controversele iscate pe această temă, ne oprim mai întâi asupra întrebării care se ridică cel mai des şi care pune sub semnul îndoielii chiar taina care stă la începuturile căii monahale. Întrebarea „De ce intră cineva în monahism?” este absolut normală căci oricine este tentat să privească cu mirare faptul că nişte oameni destoinici, sănătosi şi culţi renunţă de bunăvoie la părinţi, la prieteni, la cinste, la succes, la confort şi la tot ceea ce le poate oferi viaţa lumească, pentru a veni la singurătate, la osteneli, la robie de bunăvoie, la anonimat, la o viaţă de renunţări continue, iar aceasta poate chiar atunci când încă străbat perioada adolescenţei visătoare şi neliniştite.