În traditia spiritualitatii ortodoxe avem din timpuri imemoriale o rânduiala a tunderii în monahism. Nu se stie cine e autorul ei. E ca poezia populara, ca si cântecul popular, creatie anonima din traditia bizantina, poate chiar mai veche, creatie de mare profunzime filosofica, de situare în fata vietii, în fata mortii si în fata lui Dumnezeu. E ca un raspuns la Judecata cea din urma. E juramânt în fata celui mai mare Judecator. E declaratie de constiinta, legamânt pe viata si pe moarte.

Înainte de începerea slujbei candidatele sunt duse în tinda bisericii, îmbracate în alb, cu capul descoperit. Deodata se revarsa din tinda un cântec, o invocare, o lamentatie pe o melodie taraganata, zguduitoare: “Bratele parintesti grabeste a le deschide mie ca în pacate am cheltuit toata viata mea. Spre bogatia cea necheltuita a îndurarilor Tale cautând acum, Mântuitorule, inima mea cea saracita nu o trece cu vederea. Ca Tie, Doamne, întru umilinta strig: gresit-am, Parinte, la cer si înaintea Ta!”