Vesmintele ortodoxe

Cum trebuie sa fie vesmintele liturgice?

Posted on by sfioan10
21
dec.

Încă din primele veacuri creştine veşmintele liturgice au constituit o notă de specificitate pentru viaţa Bisericii. Aceste vesminte au la baza respectul înnăscut fata de Dumnezeu, de care nu ne putem apropia decât numai cu o anumita dispoziţie sufleteasca si cu vesminte special adaptate care sa fie in concordanta cu aceasta dispoziţie.

Prin forma lor deosebită şi prin calitatea materialelor din care sunt confecţionate, veşmintele liturgice constituie un mijloc de înfrumuseţare a vieţii eclesiale şi totodată o rememorare a principalelor evenimente din istoria mântuirii care sunt întipărite în semnificaţia lor spirituală. Fiecare piesă are rolul ei cadrul tainei liturgice prin care comunicăm permanent cu Dumnezeu. Folosirea veşmintelor în cultul ortodox dă fast slujbelor şi creează o atmosferă duhovnicească, propice dialogului cu Dumnezeu. Credincioşii le sărută şi le cinstesc cu mare evlavie, având conştiinţa că ele participă la cele mai înalte momente de sfinţenie şi că sunt purtătoare şi împărtăşitoare de har.

Prin funcția lor spirituală, ele creeaza pentru credincioși o atmosferă favorabilă înțelegerii faptului că, în Biserică, creștinul caută să se apropie mereu mai mult de Împărăția Cerurilor. Astfel, prin purtarea veșmintelor acestora, clericii devin ei înșiși icoane ale Domnului Iisus Hristos și ale îngerilor Săi, slujind la unicul altar al lui Dumnezeu.

Întrebuinţarea veşmintelor sfinte în Biserica creştină este foarte veche. Încă din timpul apostolilor, Sfântul Apostol Pavel, în epistola II Timotei 4, 13, spune: “Când vei veni, adu-mi felonul, pe care l-am lăsat în Troada la Carp”. De asemenea un felon al Sfântului Apostol Petru s-a aflat în Antiohia, iar despre Sfântul Grigorie Dialogul ni se spune că avea cu sine o haină preoţească a Sfântului Evanghelist Ioan. Începând din secolul IV este cunoscută întrebuinţarea în serviciul dumnezeiesc a mai tuturor veşmintelor folosite astăzi, după cum reiese din documentele provenite din acea vreme.

De unde atâta frumuseţe şi grandoare în slujbele ortodoxe, în special la cele arhiereşti?

Prin culoarea, prin forma şi calitatea materialului din care erau confecţionate, veşmintele liturgice au produs şi produc o puternică impresie asupra credincioşilor. Să nu uităm că splendoarea veşmintelor a dus la convertirea multor necredincioşi, în vechime şi nu numai.

Atâta vreme cât prezenţa noastră la Sfânta Liturghie reprezintă începutul prezenţei în împărăţia lui Dumnezeu, unde Hristos este în mijlocul nostru, ca Împărat şi Arhiereu, nu se poate ca slujba să nu fie grandioasă. La curtea împăratului nu te poţi duce oricum. În Sala Tronului nu se poate să nu fie grandoare.

Cum explicaţi celor ce judecă, arătând cu degetul spre veşmintele „scumpe“, „luxoase“ ale slujitorilor Domnului, importanţa acestor elemente care înfrumuseţează cultul nostru?

Orice obiect din Sfânta Biserică, necesar săvârşirii cultului, trebuie să fie din cea mai bună calitate. Confecţionarea şi achiziţionarea acestor obiecte reprezintă o jertfă, iar jertfa trebuie să fie din cele „mai bune“, din cele „fără meteahnă“ – la fel şi veşmintele. Însă trebuie să avem mare grijă, ca să nu cădem în mustrarea lui Hristos, care îi certa pe farisei şi despre care spunea că „toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale“. Veşmintele trebuie să fie deosebite, prin frumuseţe şi calitate, dar nu trebuie să fie un element de mândrie şi de opulenţă.

Vesmintele ortodoxe

Vesmintele preotesti: piesele din care sunt alcatuite si semnificatia lor

Posted on by sfioan10
21
dec.

Din vestimentaţia liturgică a preotului fac parte cinci piese: stihar, mânecuţe, epitrahil, brâu şi felon. La acestea se mai adauga si bedernita pentru preotii care au primit aceasta distinctie din partea Arhiereului.

STIHARUL este un veşmânt care are forma unei cămăşi lungi, cu mâneci largi, acoperind corpul de la gât şi până la glezne. Denumirea de stihar provine de la dungile sau sirurile de purpura (broderie) cu care era impodobit si se numeau stihuri, iar in limba greaca este derivat din verbul “crtiza” care înseamnă a umbla cu tact şi cu măsură, “pentru că stiharul fiind lung, până la pământ, ca şi tunica lui Aaron, face ca persoana înveşmântată cu dânsul, să umble regulat în timpul serviciului divin şi nu cum s-ar întampla”Se regăseşte în vestimentaţia vechilor romani, la Sfinţii Apostoli şi la vechii creştini, fiind numită de regulă tunică sau manta. Uzul stiharului se poate găsi de asemenea şi în Vechiul Testament unde poartă numele de hiton: „Şi a adus Moise pe fiii lui Aaron, i-a îmbrăcat cu hitoane, i-a încins cu brâie şi le-a pus turbane, cum poruncise Domnul” (Levitic 8, 13). La început acest veşmânt era de culoare albă şi simboliza curăţenia creştinilor, dar cu timpul au fost folosite şi alte culori. Stiharul închipuie strălucirea dumnezeieştii lumini, iar râurile (care împodobesc materia stiharului) închipuie sângele şi apa care au curs din dumnezeiasca coastă a Domnului.

Rugăciunea ce se rosteşte la îmbrăcarea stiharului: “Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat cu veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit: ca unui mire mi-a pus mie cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă” (Isaia 61, 10).

MÂNECUȚELE sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice care se pun peste marginea mânecilor stiharului, pentru a le strânge ca să nu incomodeze mişcările mâinilor. La început mânecuţele au fost purtate doar de către arhiereu, folosirea lor de către preot şi diacon generalizându-se mai târziu, în sec. XV-XVII. Despre simbolistica lor, Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, precizează că simbolizează legaturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus Hristos când L-au dus la judecată, iar Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că: „ele închipuie lucrarea lui Dumnezeu cea atotfăcătoare şi că Însuşi Iisus, prin mâinile Sale, Şi-a făcut jertfă Trupul şi Sângele Său”.

EPITRAHILUL, numit popular si “patrafir” este o fasie de material lata cam de 30 cm si lunga cat stiharul, rascroita la partea de sus, astfel ca sa poata intra pe cap spre a fi apoi asezata pe umeri. Partea de la capatul de jos este ornata cu franjuri iar pe fasia ce atarna pe piept se coase sau se brodeaza o cruce. La inceput, epitrahilul era o fasie ca orarul, care se aseza in jurul gatului, avand capetele atarnate pe piept. Cele două părţi ale epitrahilului simbolizează: partea dreaptă, trestia pe care I-au dat-o în batjocură, iar partea stângă, crucea pe care a dus-o Domnul pe umerii Săi. După unele interpretări, franjurile care garnisesc partea de jos a epitrahilului, ca anexe la ultimele două galoane transversale, ar închipui sufletele credincioşilor, a căror mântuire este lăsată în răspunderea preoţilor

Epitrahilul aminteste de crucea purtata de Mantuitorul pe drumul calvarului si, fiind aşezat după grumaz, simbolizează jugul cel bun al slujirii lui Hristos şi al jertfei faţă de turmă. Potrivit rugăciunii de binecuvântare pe care preotul o rosteşte atunci când atârnă epitrahilul după grumaz: „Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce revarsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul ce se pogoară pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, pe marginea veşmintelor lui” (Psalmul 132, 2-3), acesta simbolizează harul dumnezeiesc care se pogoară peste slujitori care săvârşesc cele sfinte.

Dintre vesmintele preotesti, epitrahilul este cel mai folosit si fara el nu se poate savarsi nici o slujba.

BRAUL este o fasie ingusta prelungita cu doua panglici cu care preotul se leaga in jurul mijlocului, peste stihar, pentru a nu-l incurca in timpul savarsirii Sfintelor slujbe. Si in Vechiul Testament braul era parte a vesmantului liturgic (Iesire 28,8 si 28,39). ). Însuşi proorocul Isaia vorbeşte despre sensul simbolic al brâului: „Dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui, şi credincioşia ca un brâu pentru coapsele Lui” (Isaia 11, 5) si, de asemenea, apare in viziunea din Apocalipsa a Sfantului Ev. Ioan: Fiul Omului, imbracat in vesmant lung pana la picioare si incins cu brau de aur (Apoc. 1,13). Sf. Simeon al Tesaloncului explica simbolismul braului, care inchipuieste puterea ce s-a dat preotului de la Dumnezeu, asa cum se vede si din rugaciunea de binecuvantare pe care o rosteste preotul cand il imbraca: „Binecuvântat este Dumnezeu; Cel ce mă încinge cu putere şi a făcut fără prihană calea mea, Cel ce întocmeşte picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune” (Ps. 17, 35-36). Ne aminteşte şi de şorţul cu care era încins Mântuitorul când a spălat picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină (Ioan 13, 4-5).

FELONUL este vesmantul liturgic pe care îl poartă ca pe o pelerină deasupra celorlalte veşminte la săvârşirea Sfintei Liurghii  şi a celorlalte Sfinte Taine şi ierurgii.  Acest vesmant aminteste de toga anticilor si mantaua sau pelerina pe care o purtau Mantuitorul si Apostolii, si era in uz general la evrei. Ca forma, felonul liturgic a pastrat linia pelerinei romane, care era un fel de manta sau pelerina dintr-o singura bucata de stofa, de forma rotunda, fara maneci, acoperind tot corpul pana jos si avand la mijloc o deschizatura prin care se introducea capul.

Pana in sec. al XV felonul a fost vesmantul de deasupra atat al preotilor; cat si al arhiereilor de toate gradele (episcop, mitropolit, patriarh). Dupa cum marturiseste Sf. Simeon al Tesalonicului (+1429) felonul episcopal avea semn distinctiv drept podoaba o cruce; al mitropolitilor si al patriarhilor era facut dintr-o stofa cu model in polistavriontesatura sub forma de cruci si se numea polistavrion. Ierarhii din pictura bisericeasca veche apar imbracati in astfel de felon. In Biserica Ortodoxa de azi, felonul a ramas, ca vesmant liturgic numai pentru preoti. Ierarhii l-au inlocuit cu sacosul. Ca la toate vesmintele liturgice, la inceput si culoarea felonului era alba; mai tarziu a inceput a fi confectionat si din alte culori. Felonul are aplicat pe spate o cruce inflorata, un chenar sau o iconita rotunda reprezentand chipuri sfinte (Maica Domnului, Mantuitorul ori un Sfant). Felonul simbolizeaza si mantia rosie cu care a fost imbracat Hristos in timpul Patimilor Sale. Faptul ca e larg si acopera tot corpul simbolizeaza si puterea atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu cu care ii invesmanteaza pe preoti.

Îmbrăcând felonul, preotul spune următoarea rugăciune: „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi, întru bucurie se vor bucura”(Psalmul 131, 9).

BEDERNIȚA este o distinctie care se dă preoţilor care se ostenesc în cuvânt şi învăţătură. Ea este un veşmânt în formă de romb, care se leagă cu un şnur după gât, atârnând pe genunchiul drept. Întrebuinţarea lui datează de prin secolul VI. El simbolizează sabia spirituală, adică cuvântul lui Dumnezeu, cu care trebuie să fie înarmat preotul. Nu o pot purta decat preotii care au primit de la Arhiereu aceasta distinctie.

Vesmintele ortodoxe

Veşmintele diaconeşti: piesele din care sunt alcatuite si semnificatia lor

Posted on by sfioan10
21
dec.

În timpul cultului, vestimentaţia liturgică a diaconilor este formată din trei piese: stiharul, orarul şi mânecuţele.

STIHARUL este un veşmânt care are forma unei cămăşi lungi, cu mâneci largi, acoperind corpul de la gât şi până la glezne. Denumirea de stihar provine de la dungile sau sirurile de purpura (broderie) cu care era impodobit si se numeau stihuri.  Se regăseşte în vestimentaţia vechilor romani, la Sfinţii Apostoli şi la vechii creştini, fiind numită de regulă tunică sau manta. Uzul stiharului se poate găsi de asemenea şi în Vechiul Testament unde poartă numele de hiton: „Şi a adus Moise pe fii lui Aaron, i-a îmbrăcat cu hitoane, i-a încins cu brâie şi le-a pus turbane, cum poruncise Domnul” (Levitic 8, 13). La început acest veşmânt era de culoare albă şi simboliza curăţenia creştinilor, dar cu timpul au fost folosite şi alte culori.

Desi stiharul este un vesmant liturgic comun tuturor treptelor clerului, el prezinta unele deosebiri: la diaconi este un veşmânt exterior cu mâneci largi, pe când la preoţi şi arhierei este folosit pe sub celelalte veşminte. Întrucât diaconii închipuie pe sfinţii îngeri care se mişcă în jurul tronului ceresc, stiharul simbolizează curăţenia şi strălucirea spirituală a acestora care adesea s-au arătat adesea oamenilor în veşminte strălucitoare.

În Biserica veche stiharul se întrebuinţa frecvent şi pentru membrii clerului inferior: citeţi, psalţi şi ipodiaconi.

ORARUL este o piesa vestimentara liturgica, specifica treptei diaconesti, care are forma unei fasii inguste si lungi de stofa frumos brodata. Orarul se poarta pe umarul stang, astfel ca un capat sa atarne pe spate, pana jos la picioare, iar celalalt capat se trece peste piept, pe sub bratul drept si se aduce pe la spate, tot pe umarul stang si cu capatul atarnat pe piept. Diaconul prinde acest capat cu trei degete de la mana dreapta si il ridica sus (pana in dreptul fruntii) in timp ce se rostesc ecteniile sau alte forme liturgice, prin care credinciosii sunt indemnati la rugaciune. Se numeste orar (de la lat. oro, orare= a se ruga) pentru ca in vechime el era o fasie de panza alba pe care diaconul o purta pe mana si dadea cu ea semn credinciosilor cand sa se roage. Despre simbolismul orarului, Sf. Simeon al Tesalonicului spune ca el simbolizeazaa firea cea nevazuta a ingerilor si aripile serafimilor. De aceea în rugăciunea de dinainte de îmbrăcare diaconul spune: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui. Osana întru cei de sus, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (Isaia 6, 3).

În timpul Sfintei Liturghii, înainte de ecfonisul “Să luăm aminte Sfintele Sfinţilor”, diaconii îşi încrucişează orarul închipuind pe serafimii cei cu câte şase aripi care “cu două aripi îşi acoperă feţele lor, cu două picioarele, iar cu doua zburând, strigă: “Sfânt, Sfânt, Sfânt”… Reprezentând simbolic pe heruvimi şi pe serafimi, care se apropie cu teama şi cu sfinţenie de tronul lui Dumnezeu, diaconii arată şi ei la rândul lor, că se apropie de momentul solemn al împărtăşirii cu inima smerită şi neprihănită, cu curăţie şi sfială, cu temere de cele sfinte şi cu sufletele pătrunse de semnificaţia adâncă a Tainelor celor sfinte, asemenea îngerilor măririi care slujesc cu frică şi cu cutremur înaintea scaunului Celui Preaînalt.

MÂNECUȚELE sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice care se pun peste marginea mânecilor stiharului, pentru a le strânge ca să nu incomodeze mişcările mâinilor. Despre simbolistica lor, Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, precizează că simbolizează legaturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus Hristos când L-au dus la judecată, iar Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că: „ele închipuie lucrarea lui Dumnezeu cea atotfăcătoare şi că Însuşi Iisus, prin mâinile Sale, Şi-a făcut jertfă Trupul şi Sângele Său”.

Din cuprinsul rugăciunii ce se rosteşte de slujitori la îmbrăcarea cu mânecuţa dreaptă: “Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici” (Ieşirea 15, 6), înţelegem că mânecuţele înseamnă puterea lui Dumnezeu care întăreşte pe cei ce săvârşesc cele sfinte. Pentru mânecuţa stângă rugăciunea este: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit; înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” (Psalmii 118, 73).

Vesmintele ortodoxe

Culorile veşmintelor liturgice în Biserica Ortodoxă

Posted on by sfioan10
21
dec.
Slujitorii sfintelor altare săvârşesc fiecare sfântă slujbă în biserică, înaintea lui Dumnezeu, în veşminte speciale, diferite de cele obişnuite. Acestea se deosebesc prin forma lor impunătoare şi ornamentată, croială şi culoare, dar mai ales prin faptul că înainte de a fi folosite în slujirea cultică sunt sfinţite în cadrul unei rânduieli bisericeşti speciale. Raţiunea folosirii unor culori diferite pentru veşmintele liturgice este aceea de a exprima într-un mod simbolic, vizibil, ceea ce caracterizează slujirea cultică ca taină a credinţei şi, prin urmare, sensul vieţii creştine trăite în Biserică prin sărbătorile şi praznicele anului liturgic. Culoarea liturgică reprezintă simbolul utilizat în creştinism pentru a exprima vizibil semnificaţia duhovnicească a timpului liturgic, căpătând, în acest sens, un vădit caracter epifanic. Ea îndeplineşte o funcţie semnificativă de revelare a „sensului“ slujirii cultice, de descoperire a caracterului tainic al trăirii Bisericii într-un anumit timp din cadrul anului liturgic. Pe de altă parte, veşmintele liturgice contribuie, prin coloritul lor, la bogăţia, varietatea, frumuseţea şi strălucirea formelor externe ale cultului liturgic ortodox, care, în ansamblul lor, reprezintă iconomia dumnezeiască a operei de mântuire a oamenilor săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos. Sub aspect istoric, de la începutul Bisericii până în sec. V-VI, culoarea fundamentală a veşmintelor liturgice a fost albul, deoarece reprezenta culoarea veşmintelor Mântuitorului Hristos Cel înviat şi îmbrăcat întru slavă. Albul simboliza curăţia lăuntrică, sfinţenia slujitorilor şi, totodată, măreţia şi cinstea deosebită cu care erau învestiţi. După sec. al VI-lea s-au adoptat şi alte culori: cea roşie, folosită pentru sărbătorile sfinţilor martiri, simbolizând sângele vărsat de Mântuitorul şi de sfinţii Săi pentru credinţă, şi culoarea cernită (închisă) pentru zilele de post şi pentru slujbele funebre, simbolizând pocăinţa şi întristarea. Tipicul Bisericii noastre nu cuprinde prevederi sau reguli speciale cu privire la culorile veşmintelor liturgice ale clerului, menţionând doar, la diferite rânduieli din cursul anului liturgic, necesitatea de a folosi veşminte de culoare închisă sau deschisă, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească, şi ea oferă regula minimală de urmat în materie de culoarea veşmintelor liturgice. În tradiţia slavă (îndeosebi rusească), a fost elaborată, în timp, o schemă coloristică destul de complexă, fiind folosite, în principal, şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, auriul reprezintă bogăţia darurilor Sfântului Duh; albul slava învierii, puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh – Dătătorul de viaţă; purpuriu, pentru jertfa Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele martirilor; albastru pentru sărbătorile Maicii Domnului. Negru a fost, în Apus, în mod tradiţional, culoarea morţii şi a doliului, spre deosebire de Răsărit, unde culoarea închisă simbolizează pocăinţa pentru păcate. Nici una dintre aceste culori nu este înscrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru diferitele popoare, astfel că şi folosirea lor poate varia de la caz la caz. În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, dar nu există o rânduială anume stabilită. Cu toate acestea, urmând sensului şi semnificaţiilor liturgice ale veşmintelor, culorile predominante pentru diferitele sărbători din cursul anului bisericesc ar trebui să fie următoarele: La Învierea Domnului și duminici, la Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: alb, auriu sau galben – simboluri ale luminii învierii specifice perioadei pascale, ale bucuriei si curăției. Culoarea aurie semnifică bogăţia darurilor Sfântului Duh, de aceea este o culoare predominantă a veşmintelor liturgice. La Praznicele Maicii Domnului, ale Puterilor celor fără de trup (Sfinţii Îngeri): albastru, alb sau auriu – simboluri ale fecioriei şi curăţiei Maicii Domnului, ale strălucirii și curăției îngerilor; La Sfinţii Mucenici, la Praznicele Sfintei Cruci (cu excepția Duminicii Sfintei Cruci din Postul Mare, căci atunci este  zi  de  duminică,  iar  textul  Evangheliei se referă la purtarea crucii duhovnicești, nu la o jertfă sângeroasă): roşu sau grena (rosu închis) – simbolul jertfei sângeroase; La Sfinţii Cuvioşi, la Intrarea Domnului în Ierusalim, la Pogorârea Sfântului Duh şi la Sfânta Treime: verde – simbol al prezenței Sfântului Duh, Dătătorul de viață, al vieţii duhovniceşti, iar de Florii ca simbol al ramurilor de finic; La procesiuni: alb, auriu sau galben – simbol al luminii de sărbătoare. În Postul Mare se obişnuieşte ca veşmintele folosite să fie cele negre sau cernite (verde închis, albastru închis, mov închis şi grena) – simboluri ale întristării şi pocăinţei.  În zilele de sâmbătă şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt mai închise la culoare, dar cu ornamente aurii sau argintii, întrucât pocăinţa este îndreptată spre înviere şi are ca scop înnoirea vieţii. În celelalte Posturi se pot purta veșminte în culorile obișnuite de peste an. Unde se poate, toate acoperămintele din biserică (Sf. Masa, Dverele, Iconostasele, Analogul ș.a.) se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori.
Get Widget